Was bleibet aber, stiften die Dichter

Dragul meu Hölder,

îmi eşti în inimă, cum îmi eşti în fiinţă. Pretutindeni. Azi este ziua ta. Azi, nemurirea ta îşi revendică locul. Accentul tău de şvab mi-a dat deseori dureri de cap; era altfel decât draga mea limbă germană pe care o auzeam în Nord, impecabilă, conformă. Tu m-ai învăţat însă multe lucruri despre ce, despre CUM. Despre sens, despre interpretare. Despre virtute. Tânjesc la grecii tăi, pe care i-ai tradus cu atâta ardoare, la Germania ta, care nu mai există, la idealismul ăla pe care- (îţi spun eu) - l-ai adus pe linia de plutire, la natură. Îţi spun, uit-o pe Susette Gontard, fă-ţi o familie. Ai stat prea mult (dragul de tine) în acel turn al tâmplarului bonom, care te-a primit 37 de ani până la moartea-ţi. Ai scris poeme şi tristeţuri. Puţini le-au citit. Şi mai puţini le-au înţeles. Nu ştiai? Un filozof, pare-mi-se Heidegger, te-a declarat subit, prin secolul XX, cel mai profund poet german. În ţara mea, poetul naţional e un domn- răposat şi el- care frecventa genul tău de melancolie, ajungând într-un ospiciu vienez. Ani mai târziu, un domn din Copenhaga, instituie un soi de melancolie, şi chiar scrie o carte despre asta. Un tratat! Teribil! Mulţi nu vor fi de acord cu această asociere; rămâne însă între noi. O epistolă între doi buni şi vechi prieteni. Tu te-ai apropiat foarte mult de melancolie, lucru care scapă domnului filozof Heidegger din ecuaţie. Tu eşti mai aproape de Dürer decât de Kasper Friedrich. Un nostalgic par excellence. Un daimon.
Te las, împlineşti 239 de ani, mulţi vor vrea să te felicite. Salutări domnilor Schelling şi Hegel

Cu supuşenie,
Scardanelli

P.S. O modestă traducere pentru ai mei a titlului acestei epistole: "Ce rămâne însă, plăsmuiesc poeţii."